Misterul devenirii

Iniţial e simplu: a fost haosul primordial din care au explodat toate, dar mai apoi fiecare lucru, fiecare vietate dar mai ales fiecare om şi-a ales calea sa spre ceea ce vrea să devină. Al meu e următorul:


În cariera mea de gropar,
am astupat inimile multora,
dar niciodată nu am reuşit să le îngrop sufletele,
până când,
într-o zi,
o văduvă a venit la mine, zicându-mi
că sufletul bărbatului ei,
ce-l ţinea închis,
a evadat şi a fugit de-acasă,
şi că vrea să fug după el, să-l caut, să i-l aduc şi după aia să i-l îngrop...
Mi-am zis că asta-i şansa mea,
aşa că mi-am luat lopata mea cea de toate zilele,
şi am pornit.

.......................................................................................................

Am început din iad,
unde dracii erau în concediu,
iar osândiţii îşi umpleau sufletul de pământ,
poate, poate, i-o exila cineva.
văzând anarhia de-acolo,
am ajuns in purgatoriu,
unde alte spirite se antrenau şi îşi pregăteau minciuni de sticlă
pentru Judecata de Apoi.
Nimeni nu mă băga în seamă aşa că am urcat în rai...
Trecând de birocraţia de la intrare,
în galeria oaspeţilor,
mii de suflete îmi închegau tălpile
lipindu-se de mine ca guma de mestecat
şi-mi spuneau că cel pe care-l caut,
a plecat la cules de stele
pentru plăcinta sa cu melancolie...
Ştiam că mă minţeau,
dar nu m-am dus până la Dumnezeu,
de frică să nu mă mănânce sfinţii,
şi am urcat mai sus, în singurul loc în care un suflet nu s-ar fi putut ascunde: pe pământ.

......................................................................................................

Aici oamenii îmi spuneau că au inimile prea prăfuite
ca să mai primească sufletele în ele
şi că ar trebui să încetez,
dar eu, le-am săpat prin mâlul fiecăruia cu lopata,
mânat de curiozitatea mea de gropar.
Astfel că, la biata văduvă am descoperit,
într-un cartier mărginaş al inimii sale,
un cerşetor,
care se chinuia să supravieţuiască
cerşindu-şi amintirea de zi cu zi.
M-a rugat să nu-l destăinui, doar, doar şi-o aminti cineva de el...
măcar văduva lui.
Cu lacrimi arzânde în ochi, i-am spus atunci să iasă, căci văduva lui îl caută.
Săracul...
când a auzit, mi-a zâmbit atât de trist încât mă durea până şi ultima picătură de viaţă şi mi-a răspuns:
"Nehiob sărman cu ochii înneguraţi...
De m-ar fi căutat, atunci şi-ar fi lăsat
gândul să se scurgă până la mine,
să-mi potoleacă setea...
Şi, omule, lasă-ţi lopata... cu ea n-o să reuşeşti nimic.

.....................................................................................................

Mânat de privirea ceşetorului şi biciuit de singurătatea sa, am plecat să-i răspund văduvei:
"Duduie, bărbatul dumitale e pierdut pe veci,
căci sufletul lui a murit într-o inimă pustie".
După ce am privit cum ea se depărta cu lacrimi triste de bucurie,
Mi-am dat seama că n-o să pot îngropa niciodată un suflet,
aşa că mi-am aruncat lopata
şi din gropar....am devenit dezgropar de suflete.
Şi de atunci, oamenii m-au tot numit....POET!

Duminică, ziua a VII-a

E sfârşit de săptămână...s-a terminat sejurul...
ies pe aceleaşi porţi,
mă împiedic de digurile săpate în carne,
aştept la semafoarele puse pentru mine,
şi pornesc pe şoseaua în care era să-mi duc somnul.
Am să ajung acasă,
Unde din cauza focului, am să slăbesc iar.
Ştiam că ar fi trebuit să cer mai mult la negocieri,
şi nu doar un sejur...
de 7 zile...
cu cazare, masă...
şi drumul între Iad şi Rai incluse...

Sâmbăta, ziua a VI-a

N-ai decât să mori draga mea,
căci programul cu publicul s-a terminat,
iar Raiul şi-a închis porţile
trecându-le peste oasele noastre.
Şi n-ai decât să plângi cu sânge
şi să surpi pământul în două,
n-ai decât să-mi cauţi ghişeul
Şi când mă găseşti, să-ţi iei bon de ordine.

Vineri, ziua a V-a

Geloşi pe picătura ploii,
îngerii m-au asfaltat în drumul ce va lega Raiul de cer.
Noroc cu industria de azi,
Că la primul vânt,
mi-a intrat cimentul în ochi
şi m-a zburat de acolo
pentru că, zicea el,
plătea prea mult la întreţinere...

Joi, ziua a IV-a

A trecut vremea...şi...
Am săpat cu unghiile în carne,
Alături de Sfântu Petru, pentru a face diguri...
S-a dus viitura!!...şi-apare iar vârful ploii...
Iar eu, ca un muritor,
În ciuda semafoarelor promise,
mă zvânt sub aceeaşi picătură arsă.

Miercuri, ziua a III-a

Porţile mi se închid dedesubtu-mi,
Acoperind clipocitul semafoarelor
în apa plină de noroi.
În Rai e alertă,
căci odată cu secarea Styxului,
Şi cu toată poluarea asta divină,
Dunărea se umflă şi ne va inunda...Sufletele...

Marti, Ziua a II-a

Scârţâie balamalele sufletelor
Şi porţile Raiului mi se deschid
Iar Domnul, conştient de greşeala-i,
Şi ştiind că şi zeii mor,
Îmi întinde mâna
Şi vrea să-i semnez contractul,
cel pe care odată,
L-a semnat şi Adam...