Misterul devenirii

Iniţial e simplu: a fost haosul primordial din care au explodat toate, dar mai apoi fiecare lucru, fiecare vietate dar mai ales fiecare om şi-a ales calea sa spre ceea ce vrea să devină. Al meu e următorul:


În cariera mea de gropar,
am astupat inimile multora,
dar niciodată nu am reuşit să le îngrop sufletele,
până când,
într-o zi,
o văduvă a venit la mine, zicându-mi
că sufletul bărbatului ei,
ce-l ţinea închis,
a evadat şi a fugit de-acasă,
şi că vrea să fug după el, să-l caut, să i-l aduc şi după aia să i-l îngrop...
Mi-am zis că asta-i şansa mea,
aşa că mi-am luat lopata mea cea de toate zilele,
şi am pornit.

.......................................................................................................

Am început din iad,
unde dracii erau în concediu,
iar osândiţii îşi umpleau sufletul de pământ,
poate, poate, i-o exila cineva.
văzând anarhia de-acolo,
am ajuns in purgatoriu,
unde alte spirite se antrenau şi îşi pregăteau minciuni de sticlă
pentru Judecata de Apoi.
Nimeni nu mă băga în seamă aşa că am urcat în rai...
Trecând de birocraţia de la intrare,
în galeria oaspeţilor,
mii de suflete îmi închegau tălpile
lipindu-se de mine ca guma de mestecat
şi-mi spuneau că cel pe care-l caut,
a plecat la cules de stele
pentru plăcinta sa cu melancolie...
Ştiam că mă minţeau,
dar nu m-am dus până la Dumnezeu,
de frică să nu mă mănânce sfinţii,
şi am urcat mai sus, în singurul loc în care un suflet nu s-ar fi putut ascunde: pe pământ.

......................................................................................................

Aici oamenii îmi spuneau că au inimile prea prăfuite
ca să mai primească sufletele în ele
şi că ar trebui să încetez,
dar eu, le-am săpat prin mâlul fiecăruia cu lopata,
mânat de curiozitatea mea de gropar.
Astfel că, la biata văduvă am descoperit,
într-un cartier mărginaş al inimii sale,
un cerşetor,
care se chinuia să supravieţuiască
cerşindu-şi amintirea de zi cu zi.
M-a rugat să nu-l destăinui, doar, doar şi-o aminti cineva de el...
măcar văduva lui.
Cu lacrimi arzânde în ochi, i-am spus atunci să iasă, căci văduva lui îl caută.
Săracul...
când a auzit, mi-a zâmbit atât de trist încât mă durea până şi ultima picătură de viaţă şi mi-a răspuns:
"Nehiob sărman cu ochii înneguraţi...
De m-ar fi căutat, atunci şi-ar fi lăsat
gândul să se scurgă până la mine,
să-mi potoleacă setea...
Şi, omule, lasă-ţi lopata... cu ea n-o să reuşeşti nimic.

.....................................................................................................

Mânat de privirea ceşetorului şi biciuit de singurătatea sa, am plecat să-i răspund văduvei:
"Duduie, bărbatul dumitale e pierdut pe veci,
căci sufletul lui a murit într-o inimă pustie".
După ce am privit cum ea se depărta cu lacrimi triste de bucurie,
Mi-am dat seama că n-o să pot îngropa niciodată un suflet,
aşa că mi-am aruncat lopata
şi din gropar....am devenit dezgropar de suflete.
Şi de atunci, oamenii m-au tot numit....POET!